Uneori, în locurile unde ar trebui să domnească dialogul, se așază o liniște forțată. Nu pentru că oamenii nu ar avea ceva de spus, ci pentru că cineva apasă pe butonul de „off-topic”. Asemenea gesturi nu țin de poezie, ci de frică. Frica de a fi contrazis, frica de a împărți lumina, frica de a nu mai fi singura voce din încăpere.

Domnule Bogdan Geoană, episodul recent nu e despre mine, nici despre textul meu. E despre o practică ce transformă critica într-un mic ritual de control. Când un comentariu calm și argumentat dispare, nu dispare pentru că ar fi greșit, ci pentru că deranjează liniștea artificială a unui cerc închis.

Poezia nu crește în astfel de spații. Crește acolo unde vocile se întâlnesc, nu unde sunt tăiate. Crește acolo unde întrebările sunt primite, nu ascunse. Crește acolo unde critica luminează, nu unde se autoproclamă.

Asemenea practici nu ridică ștacheta, ci doar zidurile. Și zidurile nu protejează poezia — o izolează.

Eu nu vă cer să fiți de acord cu mine. Cer doar ca dialogul să nu fie redus la tăcere. Pentru că, în literatură, tăcerea impusă nu e semn de forță, ci de slăbiciune. Iar poezia merită mai mult decât atât.

De ce iau poziție? Pentru ca îmi pasă. Îmi pasă pentru că poezia este, în esență, un spațiu al respirației comune. Atunci când o voce este redusă la tăcere, nu dispare doar un comentariu, ci se pierde o punte între oameni. Iar dacă nu iau poziție acum, accept ca un cerc închis să decidă cine are voie să vorbească și cine nu. Literatura trăiește din libertate, nu din control — iar libertatea, odată cedată, nu se mai întoarce ușor.